Interviu cu Raluca Crețu, tânăra care a învins barierele vieții!

raluca cretuLa fiecare pas, întâlnim oameni speciali, dacă avem curajul și ne deschidem ochii. 

 

23 August 2015

13:45

Întotdeauna am spus că Evenimente Oradea are cei mai frumoși prieteni și cititori din întreaga lume.

Întâmplarea face ca să îi întâlnim și în spatele „omului” să se regăsească și povești extraordinare de viață.

Astăzi vă facem cunoștință tuturor cu Raluca Crețu. Are 37 de ani, locuiește în Aleșd și ne poate învăța pe fiecare că nici măcar un accident, nici măcar un scaun cu rotile nu te poate opri din a trăi viața în plinătatea și frumusețea ei.

La 18 ani a fost victima unui accident de mașină care i-a schimbat destinul. Chiar dacă de la acea vârstă fragedă Raluca își petrece timpul în scaun, nu s-a lăsat învinsă, iar azi este o femeie împlinită, radiantă, care te umple de bucurie și care oferă putere tuturor celor din jur. Haideți să o cunoaștem mai bine.

Ce a însemnat această încercare pentru tine?

Cred că e mai mult decât o încercare. E o schimbare radicală în viaţa mea şi în vieţile celor din jurul meu. Fiecare trecem prin diferite feluri de încercări, mai mici, mai mari, dar care, în parte, ni se par cele mai grele în acele momente şi parcă doar nouă ni se întamplă. Nu e aşa… toţi suntem încercaţi, aşa cum tuturor ni se întâmplă şi lucruri extrem de frumoase. Important e să ştim cum gestionăm acea situaţie, cum ne încredem în Dumnezeu şi cum reuşim să ne agăţăm de un minim de „parte pozitivă” a încercării. Când s-a întâmplat accidentul, nu cred că aveam maturitatea necesară pentru a gândi acea încercare, atunci a fost doar credinţa în Dumnezeu, puterea şi voinţa tinereţii, dragostea necondiţionată a familiei şi a prietenilor şi ajutorul unor oameni necunoscuţi, adică al unor îngeri trimişi lângă mine.

Cum ai resimțit, la acea vârstă atât de fragedă, 18 ani, ceea ce ți se întâmplase?

Exact asta ziceam, că dacă dau filmul vieţii înapoi, nu ştiu cât de matur am privit situaţia. Încerc să-mi amintesc totuşi ce am simţit  Atunci, 18 ani, mult dans, mult sport, admisă  la Facultatea dorită, tinereţe, dinamism, dorinţa de a ajunge undeva în viaţă… boom! Totul se schimbă într-o secundă. Totul. Nimic nu a mai fost la fel. Da, în acele 6 luni cât am stat în spital, normal că au fost şi multe momente de întrebări „oare voi mai putea dansa?”, „oare voi mai putea să am o familie cândva?”, „voi mai putea purta tocuri?”,„voi mai putea alerga?”… toate fiind trăiri interioare. Nu m-a tras în jos nicicând pronosticul doctorilor, al oamenilor în general, dovadă fiind şi starea sănătaţii mele de azi, pornită fiind de la „care credeţi că sunt şansele ei să meargă?”… „să ne rugam să trăiască!”.

Cât timp ți-a luat să îți accepți noul statut și să trăiești împăcată cu tine și cu viitorul care îți stătea în față?

Nu ştiu dacă pot zice ca durată… vreo 2 – 3 ani, cred. Timp în care oricum nu m-am izolat sau altceva. Dar cam de atât cred că a fost nevoie, pentru a ma trezi din vis, a realiza că mie mi s-a întamplat totul, că eu sunt eroina principală a acestei poveşti şi că eu şi nimeni altcineva nu va putea trăi în locul meu. Deci, am tras aer în piept, privirea spre cer şi cu credinţa – mers înainte.

Știm că ai făcut și Facultatea de Kinetoterapie. Cât de ușor a fost să urmezi cursurile și cum te-ai acomodat, cum te-au primit colegii și profesorii?

Da, aşa este. După doar un semestru de facultate, am avut accidentul… au urmat 6 luni de spitalizare, tabăra Motivation, de instruire a tinerilor în scaun cu rotile, pentru integrare în societate și pentru independenţa în fotoliu rulant. Apoi am fost sunată de la facultate şi, la propunerea domnului profesor Vasile Marcu şi a cadrelor didactice, m-am întors în campusul universitar. Mi s-a promis tot spijinul pentru a continua cursurile şi asa a fost. Am avut colegi MINUNAŢI, profesori Extraordinari, Oameni în primul rând. Dar nu a fost uşor. Nu ştiu de unde am avut toţi atâta putere, şi mă refer la faptul că cea mai mare piedică a fost lipsa adaptării clădirilor, unde aveam cursuri, pentru scaunul cu rotile. Şi în fiecare zi, urcam „pe sus” cu ajutorul a 2 – 3 colegi , la fel la coborâre… nu rampe, nu lift, nimic… din păcate. Sper să se fi schimbat câte ceva între timp şi să nu treacă şi alţii prin aşa ceva. Atunci a fost marea luptă cu mine însămi, pentru a ieşi din nou în lume. A fost extrem de greu să înfrunt privirile oamenilor, indiferent dacă erau de apreciere sau milă. E clar că sari cumva în evidenţă, dar eu vroiam să fiu trecută cu privirea. Şi-mi spuneam „eu nu mă uit la tine cum îţi stă părul sau cât eşti de slab sau gras, sau cum râzi sau ce mers ai sau că ţi-e ruptă haina… tu de ce o faci”? În fine, au fost 4 ani dificili dar şi frumoşi. 4 ani în care m-am călit pentru viața care a urmat. Au existat trăiri de la o extremă la alta, de la satisfacţia unui 10 luat la aerobic, pentru că am condus cel mai bine o oră de aerobic, chiar aflându-mă în scaun, la micile suspine legate de independenţa mea, acele momente, multe chiar, care erau condiţionate de prezenţa cuiva lângă mine. Nu puteam merge singură aproape nicăieri, fiind blocată de lipsa accesibilitaţii în clădiri, pe străzi, trotuare.

Au fost, mai sunt oamenii reticenți când te văd?

Au fost, mai sunt. Nu cred că mentalitățile multor oameni, gândirea lor, vor putea fi schimbate. Dar am reuşit să mă înconjor cu oameni de calitate, aşadar trec mai uşor peste… 🙂

Îmi spuneai că, dacă ți se întâmplă să fii nevoită să aștepți în fața unui magazin, a unei unități, oamenii vin și-ți mai lasă bani. E un gest deranjant sau apreciezi intenția lor bună chiar dacă, în cazul tău, nu este necesară?

Da, s-au întâmplat şi se mai întâmplă astfel de situaţii. La început m-au atins, acum iau ce mi se oferă şi dau mai departe cui are nevoie. Am învăţat că îmi consum prea multă energie să conving pe cineva de contrariul a ce crede, așa că zâmbesc şi merg mai departe. Oamenii mai în vârstă asociază scaunul cu boli din naştere, cu retard mintal de multe ori, ajungând în ipostaze de genul: „de ce nu o duceţi mai în faţă (în Biserică), nu ştiţi… ar dori să mănânce mărul ăsta… ” :))) , vorbind cu însoţitorii mei  şi eu le mai ziceam: „vorbiţi cu mine direct mai bine, ştiu româneşte şi nu sunt pe post de mobilier aici ”. Glumesc… doar gândeam… dar aş fi vrut să zic

Care este cel mai mare impediment de care te izbești acum?

De barierele arhitecturale şi de reacţiile nefireşti ale oamenilor. Foarte puţine instituţii publice, clădiri, magazine… , au rampe de acces pentru scaunul cu rotile. Trotuare imposibil de străbătut, borduri, de toate acestea ne lovim zilnic şi ne îngrădesc minumum de independenţă rămas. Parcările sunt, de asemenea, o problemă. Şi vreau să menționez, celor care parchează în locurile special amenajate, (nefiind în situaţie), că nu ar fi o problemă pentru mine să mă deplasez câţiva metri în plus până la intrarea în clădirea dorită, de la parcare, dar e vorba de faptul că acele parcări speciale sunt mai late, tocmai în ideea de a-mi oferi spaţiu pentru a încapea scaunul lângă maşină, când mă transfer din autoturism. Nu o dată am păţit să mi se blocheze astfel intrarea şi să împingă prietenii maşina pentru a urca pe scaunul şoferului.

Scriai și pe Facebook că oamenii, cunoscuții, atunci când te văd fără scaun, parcă nu te mai recunosc, nu te mai salută. De ce?

Mă refeream atunci la situaţiile în care eu apar fără scaun: conducând maşina, stând pe șezlong la plajă, înotând. Lumea, în general, asociază oamenii cu detalii legate de aspectul fizic şi, odată dispărute, nu mai recunosc, să zicem, persoana. Nu e capăt de lume, era o constatare.

Ești una dintre persoanele fericite, care își duc viața în ciuda faptului că ești într-un scaun cu rotile. De unde atâta putere?

De la Dumnezeu şi de la oamenii pe care mi i-a scos în cale, de la familie şi de la prieteni. Da, sunt fericită.  Şi am reușit, după mulţi ani, să-mi dau seama că într-adevăr e important să te focusezi pe ceea ce ai, nu pe ceea ce-ţi lipseşte. Sunt fericită că suntem în viaţă, că iubesc şi sunt iubită, mulţumesc că am avut şansa să muncesc, chiar fiind în scaun cu rotile. Pasiunea mea este şi a fost radio-ul, am lucrat 7 ani în domeniu, am făcut o pasiune şi pentru nail art şi mi-am împlinit şi visul de mic copil: sala de sport. Cine are şansa să muncească în domeniul dorit, în zilele acestea grele? Eu am şi nu pot decât să ridic ochii şi să mulţumesc.

Știu că mulți se întreabă, și aș dori să elucidăm „misterul”. Tu, ca și orice altă femeie, poți avea copii, poți naște, te poți bucura de dragostea unui cămin ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic…

Poate voi fi prea directă acum, dar cred că e nevoie. Mulţi gândesc doar, şi le e jenă să întrebe… dar da, persoanele cu traumatism vertebro-medular, sunt capabile să ducă o viaţă normală, ca să zic aşa. Pot avea viaţă sexuală, pot avea viaţă de familie, pot avea copii, pot face multe lucruri considerate de societate „normale”. Ideea e să aibă cu cine, adică cu persoane care să merite sa-i aibă alături 😛

Poate că cei care te citesc nu știu, dar în ciuda aparențelor, tu îți duci viața cât se poate de normal. Povestește-ne puțin despre plăcerea de a înota, mi-ai mărturisit că atunci te simți cu adevărat liberă…

Înotul şi condusul maşinii îmi oferă într-adevăr o senzaţie unică, de libertate, de independenţă…

Sunt ceilalți uimiți când te văd dându-te jos din scaun și începând să înoți?

Lumea se uită la tot ce iese din acest „normal”… care, la urma urmei, e o chestiune relativă. Sunt curioşi cum te descurci, cum reuşeşti sau nu… unii se oferă pentru a ajuta, alţii se uită sau alţii mai mult încurcă . Încă din 1998 am avut şansa să plec în Germania, invitată de oameni inimoşi şi nu mi-a venit să cred cât de independentă am putut fi acolo. Nicio piedică pe străzi, toate intrările erau la nivel cu trotuarele, acces peste tot… pe vapor, în mijloacele de transport în comun, în magazine… şi, în plus, nicio privire nu te deranja, fiecare părea să-şi vada de treburile lui, pe nimeni nu mira sau deranja prezenţa unei persoane care utilizează pentru deplasare altceva decât „adidași”!   

Vorbește-ne și despre activitatea ta din sala de culturism…

De când mă ştiu am făcut sport şi mişcare. Am făcut dans modern 16 ani, mult sport, aerobic, baschet, sală, tot ce a fost legat de mişcare. Şi de mică am visat să ajung să profesez într-un domeniu legat de sport. Viaţa a făcut în aşa fel încât să îmi împlinesc visul, propria sală de fitness şi culturism, doar cu mici detalii, în mod diferit. Nu pot fizic arăta eu, clienţilor, exerciţiile, paşii, dar pot îndruma şi descrie exerciţiile teoretic, şi mă mulţumesc şi cu atât.

Te-ai gândit la viitor? Ai vreun vis, vrei să ajungi într-un anume loc, să atingi un țel demult avut în inimă?

Viitorul? Hmmm… se zice că dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, spune-I planurile tale de viitor. Dorinţa mea e să fim cu toții sănătoşi, să ne putem bucura unii de alţii. Să ne iubim şi să ne iertăm unii altora. Viaţa e atât de scurtă, încât trebuie să apreciem fiecare moment şi să mulţumim pentru asta.

Aș dori să încheiem interviul cu un detaliu atât de mărunt, inocent poate, dar atât de important… vorbește-ne despre bucuria de a simți iarba sub picioare. Noi, cei care putem umbla, cei care avem pământul „la picioare”, nu suntem conștienți, dar tu, cu siguranță, știi cât e de magnific acest sentiment…

Am tot zis şi voi zice: haideți să apreciem ceea ce avem, atât timp cât avem. Să nu mai credem că ni se cuvine totul: să vedem, să putem vorbi, să putem umbla, să putem alerga, să fim bogaţi, să avem funcţii, etc. Să muncim, să ne rugăm şi să mulţumim pentru orice zâmbet şi vorbă bună. Să punem accent şi valoare pe lucrurile care contează în viaţă. Da, mi-e dor să stau întinsă pe iarbă, cu tălpile atingând iarba umedă de rouă, să port tocuri, să ma ridic pe vârfuri să iau o carte din bibliotecă, să schiez, să patinez, să îngenunchez… să… să… Dar mi s-a oferit atât de mult în schimb, în anii aceştia, încât toate aceste mici dorinţe din „viaţa de până la 18 ani”, sunt detalii peste care trecem. Dar, totuși, e important să fim conştienţi că oricând, oricine, poate fi în orice moment în situaţia semenului său. E o chestiune de secunde. Aş dori şi eu să închei cu vorbele lui Steve Jobs:

Timpul vostru e limitat, aşa că nu vă pierdeţi vremea trăind viaţa altcuiva.

Mi se pare un îndemn excelent, chiar de luat în serios. Aveţi grijă de voi şi de cei din jurul vostru! Mulţumesc din inimă celor care existaţi în viaţa mea!

 

Ioana Mădălina Ștefănică

raluca cretu scaun