fbpx

Interviul saptamanii: Cristina Puscas – jurnalista doctor in Istorie

portretEvenimente Oradea are plăcerea de a intervieva în această săptămână un coleg extraordinar dar și un om extrem de pasionat de ceea ce face.

 

16 Martie 2014

12:33

Cristina Pușcaș a fost unul dintre primii jurnaliști cu care Evenimente Oradea a avut plăcerea să se întâlnească. Plănuiam un eveniment caritabil iar Cristina era implicată 200%.

Este o ființă aprigă, extrem de iubitoare și căreia îi pasă de tot și toți cei din jurul ei. Nu degeaba scrie atâtea articole în cotidianul Crișana prin care „ceartă” diverse instituții și persoane. Unii dintre cei vizați cu siguranță îi poartă și supărare însă odată ce ajungi să o cunoști pe jurnalista doctor în istorie îți dai seama că de fapt prin rândurile ei vrea să schimbe lumea, să o facă mai bună, în care copacii să nu mai fie tăiați fără motiv, în care mai marii aleși ai urbei și ai țării să își exercite cum se cuvine sarcinile funcției și în care să putem fi fericiți.

În acest interviu nu discutăm atât de mult despre cariera de jurnalist cât despre munca Cristinei din ultimii ani care s-a concretizat săptămâna trecută prin lansarea cărții – document care ne vorbește despre ororile sistemului comunist și felul în care încarcerații Penitenciarului Oradea au fost tratați.

Cristina, de unde a început această avalanșă de evenimente care îți poartă numele și care pe 08 Martie s-a concretizat în lansarea cărții „Iadul Roșu în Orașul de pe Criș”?

A început odată cu selectarea proiectului privind tipărirea tezei de doctorat printre câştigătorii Bursei Talentelor, eveniment organizat de Fundaţia Comunitară Oradea, care a iniţiat un program de sprijinire a tinerilor care doresc să se implice în comunitatea locală.

Pentru ca cei care te citesc, dar nu te cunosc încă, aș dori să te rog să ne vorbești puțin despre tine și despre cărările care te-au adus către această sferă a foștilor deținuți politici. 

Absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Juridice, jurnalist al Cotidianului Crişana, am urmat şi cursurile de licenţă a Facultăţii de Istorie, apoi de master, iar în 2010 m-am înscris la doctorat cu o temă de cercetare locală care a vizat Penitenciarul Oradea în perioada comunistă. Lucrurile au mers din aproape în aproape, iniţial am pornit cu teza de licenţă care a avut ca obiect revoltele ţărăneşti din 1949 din Bihor, unde m-am confruntat cu o primă rezistenţă a bihorenilor împotriva opresiunii comuniste. Într-o a doua etapă, cea de masterat, am realizat o radiografie a ce a însemnat represiunea comunistă din Bihor, baza documentării fiind cele 630 de dosare ale foştilor deţinuţi politici în viaţă, la căderea comunismului, identificate în Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România Filiala Bihor. Cu acest prilej am început să-i cunosc pe martirii bihoreni ai Gulagului românesc şi calvarul îndurat de ei prin acest periplu al suferinţei. Pentru perioada de doctorat, cercetătorul Cosmin Budeancă, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc mi-a sugerat o temă locală: Penitenciarul Oradea. Nici nu gândeam în acel moment ce provocare este o astfel de temă. Şi, mai mult, doar Divinitatea, m-a ajutat să şi finalizez această documentare. Dacă demersul nostru ştiinţific nu ar fi debutat în 2010, când Administraţia Naţională a Penitenciarelor era mai îngăduitoare, permiţându-mi accesul la Arhiva Penitenciarului Oradea, şansele ca în anii următori să mă bucur de o astfel de deschidere din partea structurilor conducătoare din România erau minime. În 2013, frizând ridicolul când am revenit cu o nouă solicitare către A.N.P., pentru a studia aceleaşi 60 de dosare de la Penitenciarul Oradea analizate în 2010 – 2011, ne-am lovit de refuzul administraţiei penitenciare, motivând că documentele sunt „clasificate” în baza unei legi din 1972!  Ca şi cum această lege nu era în vigoare și în 2010.

Pentru a scoate volumul prezentat publicului orădean chiar de săptămâna trecută, de cât timp ai avut efectiv nevoie? Câți ani de muncă se ascunde în spatele și în rândurile acestei cărți?

A fost un proces continuu de studiu. Lucrările de licenţă şi de masterat au stat la baza primei părţi a tezei de doctorat. Perioada de studiu de doctorat a fost de trei ani, dar practic e o muncă de aproape opt ani, care a debutat odată cu începerea cursurilor de licenţă la Istorie. Însă, eu toată viaţa mea am citit şi studiat. „Arhipelagul Gulag” al lui Soljeniţîn l-am citit în primul an de studiu la Facultatea de Ştiinţe Juridice, la fel şi „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” sau „Fenomenul Piteşti”.  Fiecare carte citită în liceu sau în facultate a fost, de fapt, o cărămidă la zidul ştiinţei care, ulterior, s-a materializat în titlul de doctor în Istorie, obţinut anul trecut.

Informațiile cuprinse sunt preluate din documente (oficiale) arhivate sau sunt și declarații pe care tu le-ai luat celor care mai sunt încă în viață?

Documentele emanate de puterile conducătoare reflectă doar punctul lor de vedere, că aceşti tineri au fost „duşmani ai poporului” şi, pentru a-i condamna, au inventat probe de incriminare. Adrian Mărăscu din Lotul „Beiuşenilor” a fost condamnat la 25 de ani închisoare, printre altele, pentru că ar fi citit cartea „Etica Legionară”. Era o mincină, această carte nici nu exista! A fost o pură invenţie a Securităţii. E normal să nu te poți baza pe documentele oficiale, astfel că am apelat la istoria orală, o nouă cale de cercetare, care mi-a oferit prin interviurile realizate foştilor deţinuţi politici, adevăruri de necontestat despre ce a însemnat calvarul detenţiei comuniste.

Cât de deschiși au fost intervievații tăi? S-a simțit în vocea lor reticența și durerea de a vorbi despre ororile suferite în timpul regimului comunist?

Am fost foarte norocoasă. Nu am avut cazuri în care să fiu refuzată. În multe situații, ce mi-au povestit aceşti eroi, nu au mai povestiseră nimănui. Familia Bursaşiu din Beiuş a rămas profund marcată când a asistat la mărturia televizată a unchiului lor, din Vaşcău, Mircea Tulvan care, abia în cadrul acelui interviu s-a destăinuit pentru prima dată, după 50 de ani.

Care au fost motivele care i-au mânat pe acești oameni să fie „altfel” decât restul care s-au supus cerințelor comuniste?

Educaţia din familie. Oamenii din acele vremuri aveau demnitate, ştiau să lupte pentru principii, înţelegeau ce înseamnă libertate şi au înţeles, chiar şi la 15 ani, care sunt riscurile pierderii democraţiei. Au înţeles care este pericolul „holocaustului roşu” şi s-au răzvrătit, fiecare în felul său. Nu toţi au urcat în munţi, nu toţi au luat arma în mâini, dar au gândit că noua doctrină comunistă nu este una bună, au ridicat vocea împotriva noii orânduiri sau au scris pe ziduri.

Dar mai ales ce i-au ținut în viață atunci când au fost închiși, persecutați și supuși chinurilor?

Erau tineri, nu aveau nimic de pierdut. Celor cu familie, cu soţie şi copii, le-a fost mai greu, erau conştienţi de calvarul prin care cei dragi trec. Însă tinerii nu aveau acasă nimic care să-i lege. Evident părinţii lor au avut şi ei de suferit.

Crezi că noi cu toată libertatea și acest sistem „modern” și nou de valori pe care îl avem am putea face față unor asemenea zădărnicii?

Cu siguranţă, nu. Noi nu ieşim în stradă să protestăm împotriva gazelor de şist, gradul conformismului este nelimitat. Ne complacem în această viaţă măruntă, refuzăm să ne implicăm, ne place să fugim de responsabilităţi. Democraţia înseamnă responsabilitate, are şi obligaţii. Nu ne putem delega aceste sarcini politicienilor, care nu ştiu să decidă pentru noi. Motiv pentru care trebuie să fim mereu vigilenţi şi orice abatere de la principiile democraţiei trebuie sancţionată, în orice mod, chiar şi cu ieşirea în stradă pentru a le reaminti acestor politicieni că nu vrem gaze de şist, cianuri la Roşia Montană, defrişat păduri etc.

Mai are omul zilei de azi tăria de a ține piept unor asemenea dureri?

Nu cred. Nu ştim să fim eroi. E mai uşor să fim laşi. Totuşi există excepţii şi cred cu tărie că la ele trebuie să ne raportăm. Toţi prietenii îmi repoşează că nu reuşesc să schimb lucrurile dacă ies să protestez. Care ar fi alternativa? Măcar eu fac ceva pentru a nu lăsa acest rău să ne cuprindă. Şi cred că, dacă suntem mai mulţi, ceva se va schimba în societatea românească actuală.

Care valori consideri ca sunt necesare a-i fi arătate omului liber de acum, pentru a se putea bucura de viață mai mult? Binențeles valori pe care noi le avem iar ceilalți, suferinzii, nu le-au avut?

Libertatea de a alege ce vrei să citeşti, de a te informa, de a ieşi în stradă să-ţi aperi principiile, de a scrie. Sunt valori esenţiale.

Dacă ar fi să ții o pledoarie cititorilor care să îi convingă în a citi volumul tău, care ar fi aceea? 

Trecem zilnic pe lângă un imobil, cel din Parcul Traian, şi nu ştim ce poveşti terifiante ascunde Penitenciarul Oradea. Cartea este ca o poveste, este vie şi este plină de mărturii ale oamenilor care trăiesc lângă noi, oameni care sunt nişte martiri. Cunoşterea acestor acte abominale la care au fost supuşi semenii noştri ne va ajuta să înţelegem că trebuie să luptăm, să ne apărăm libertăţile, să nu acceptăm cu obedienţă un regim totalitar. Însă dacă nu li se atrage atenţia asupra consecinţelor nepăsării şi indiferenţei, dacă nu venim, noi istoricii, cu exemple clare despre ce a însemnat teroarea comunistă, este evident că cei tineri nu vor şti să ia atitudine. Cartea este un omagiu adus celor care au ştiut să-şi ducă Crucea şi şi-au băut până la fund cupa suferinţei.

Se găsește volumul de cumpărat? Și unde?

Costul unui volum este 52 de lei. Deocamdată autorului se poate formula o solicitare printr-un e-mail trimis adresei: cristinpuscas@yahoo.com

 

 

Ioana Mădălina Ștefănică

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *