fbpx

Recomandare teatrala: In curand vine timpul

In curand vine timpul regina maria oradeaEvenimente Oradea a fost la teatru de Ziua Sfântului Valentin și are o tolbă plină de impresii despre reprezentație și nu numai.

 

15 Februarie 2013

18:34

Am poposit ieri seară, 14 Februarie 2013, în Sala Mare a Teatrului Regina Maria (TRM) nu pentru magica sărbătoare a îndrăgostiților ci pentru că se punea în scenă o piesă de teatru pe care încă nu apucasem să o văd: În curând vine timpul (ÎCVT), de Line Knutzon, în regia lui Radu Afrim.

Pot spune că am văzut câteva piese bune la TRM, printre care arhicunoscutul Scripcar pe acoperiș sau Equus. Deși n-am scris, încă, despre cele două piese pot spune despre ÎCVT că face parte din acele spectacole de teatru pe care trebuie să le vezi chiar dacă în general nu mergi la teatru. Dacă Scripcarului pe acoperiș i-aș dat nota 10, piesei ÎCVT cu siguranță i-aș da un 9,99.

Și ca să trecem direct la subiect, vă pot spune așa: m-am aflat în fața unei caricaturi, a unei piese tragi-comice, dar partea de tragedie e atât de subtilă și de frumoasă încât deși hilară trecerea timpului nu o simți; râzi de tot ceea ce se întămplă pe scenă dar în același timp realitatea te mângăie ușor la intelect.

Când am văzut-o prima dată pe femeia Rebekka, interpretată de Liliana Ghiță, mi s-a părut că va fi o călătorie în sfera femeii lipsite de feminitate, grație, rafinament. Blonda Rebe e un personaj diafan negativ, total opus femeii ideale, pe alocuri chiar un mic Hitler cu fustă, rotofel și uituc. Cu toate acestea interpretarea a fost de excepție. Liliana Ghiță a intrat în pielea personajului extraordinar de ușor, iar ce mi-a plăcut a fost lejeritatea cu care își schimba stările și inflexiunile vocii.

Personajele noastre dragi sunt actuale prin caractere, obiceiuri și atitudine. Limbajul e puțin și doar pe alocuri mai lejer, tocmai de aceea v-aș recomanda să nu-i duceți pe cei sub 14 ani să vadă piesa, deși parcă acele cuvinte zglobii condimentează excelent spectacolul; licențioasele replici vin când nu te aștepți, întocmai ca și o pală de vânt, dar care distrează enorm auditoriul.

Totul se învârte în această piesă în jurul timpului, care trece, iar personajele rămân aceleași, problemele lor la fel, trecerea anilor reflectându-li-se doar în înfățișare. Spectacolul aduce în față problemele cuplului modern, cu atât mai mult cu cât piesa e scrisă de un scriitor relativ tânăr, Line Knutzon născută în 1965, dar într-o manieră chiar absurdă, grotescă: cei doi soți, Rebekka și Hilbert, la începutul acțiunii sunt singuri fără copii, nu fac sex, nu există niciun fel de atracție între ei, dar totuși n-ar fi rău dacă s-ar întâmpla. Locuiesc împreună iar el de fiecare dată când vine acasă bate la ușă. Ea croșetează tot timpul o învelitoare pentru un suport de ouă și nu face de mâncare deoarece a uitat numele produselor cu care s-ar putea găti, singurul care îi rămăsese în minte fiind castravetele…

Celelalte cupluri, Ion sau John în varianta englezească este părăsit și de a doua nevastă, Ingrid, deoarece ea avea ovarele atrofiate și nu putea avea copii iar el „John nu poate să judece. Micuțul John adoră tot ce e mai mic ca el”.

Toată istorioara se complică în jurul personajelor care nu pot face față realității, dar care locuiesc împreună deși nu se au la inimă. Nu stiu de ce dar piesa ÎCVT mă duce puțin cu gândul la Sartre și ale sale cu ușile închise…

S-a jucat frumos, aplaud chiar și aici actorii care timp de o oră și jumătate mi-au bucurat seara: Liliana Ghiță – Rebekka, Richard Balint – Hilbert, Elvira Platon Rîmbu – Ingrid, Pavel Sîrghi – Ion/John, Ioana Dagău – Oda, Mirela Corbeanu – Marea Micuță, Carina Chereji – Micuța, Ciprian Ciuciu – Băiatul Mare și Sergiu Fodor – Băiatul cuplului Rebekka Hilbert.

Și dacă ar fi să aleg cuvintele cu care să vă ademenesc să mergeți să vedeți piesa, cuvintele ar fi următoarele: vă invit să mergeți să vedeți  un spectacol în care anii trec efectiv sub ochii spectatorului, o comedie agresiv de agreabilă!

Cu toate acestea aș vrea să închei recomandarea cu următoarea observație: deși spectacolul a fost excepțional publicul a lăsat de dorit. Mi s-a părut incredibil să văd doamne distinse, aranjate, cu coc și iz de om cultivat ținând conferințe inutile despre una despre alta în timpul spectacolului, cărora pentru a le fi închis apetitul verbal trebuia să șșșșșșșșșș… să nu mai vorbim de tineretul, mândria țării, care vorbea, tot în timpul spectacolului, relaxat la telefon.

La teatru se merge pentru înălțare sufletească nu pentru că ne obligă părinții, școala, pentru a ne etala ținuta sau pentru a da bine. Vârsta nu e importată ci respectul pe care îl arăți celor de pe scenă și implicit colegilor de scaune.

 

Ioana Mădălina Ștefănică