Interviu cu Maria Vesa Aursulesei, despre pasiune și recunoaștere!

maria vesa aursuleseiUn interviu special, ca de fiecare dată! 

 

03 Aprilie 2016

12:31

Și astăzi avem un interviu cu om minunat. Maria Vesa Aursulesei, o persoană atât de simplă, dar care are un CV atât de bogat. A fost o întâmplare să o cunoaștem, dar una care a legat nodul unei prietenii frumoase.

Cu siguranță o știți din revista de timp liber Zi de Zi. Aici, Maria își publică pe hârtie trăirile, scrieri foarte apreciate de public.

Are lansate mai multe cărți, printre care și pentru copii, dar și lucrări profunde, aici vorbim de Foșnetul și Tăcerea și, ultima, Măști în ploaie. Cea din urmă a fost și foarte apreciată, astfel încât a fost distinsă cu premiul Special al Juriului Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, într-o gală ce a avut loc la București.

Azi, cu Maria vorbim despre suflete, trăiri, dar și despre cărți și pasiune.

Maria, de unde atâta inspirație pentru atâtea numere de revistă?

Însăși condiția mea profesională, sau poate menirea mea pe această lume, este de a mă afla mereu în perimetrul editorial. Din rațiuni obiective, am decis să renunț la jurnalism, după câțiva ani de activitate curentă. După anii 90, jurnalismul a fost populat de o faună ce nu avea nici pregătirea de specialitate, nici vocația. Doar orgoliul de a  fi o voce. Credibilă sau nu. Dar foarte zgomotoasă… Am intrat în lumea editării cărților, cu sentimentul că acesta este spațiul ideal în care mă voi putea regăsi. N-a fost chiar așa. Dar, timp de zece ani, cât am condus, manageriat Editura Universității din Oradea, pot afirma că am pus pe picioare un domeniu de concretizare a activității științifice și de cercetare a comunității universitare locale; că am scos-o în lume și am reușit s-o afiliez la asociații și alte organisme naționale și internaționale de profil, să obțin acreditarea și recunoașterea acestei edituri de către Consiliul Național al Cercetării Științifice din România. Despre mulțumire? A fost una singură. Doctorand fiind, am fost profesor asociat la Facultatea de Litere, unde am susținut un curs de presă pentru studenții din anul terminal. A fost cursul cu cea mai mare frecvență, timp de patru ani. La înființarea Facultății de Jurnalism, însă n-am avut loc. Venisem cu cererea prea târziu, mi s-a spus. Unele posturi erau cu dedicație. Și erau deja ocupate. Așa e viața.

Ai visat să ajungi un publicist apreciat sau lucrurile s-au împletit pe parcurs?

Poate că trebuie să treci printr-o dramă, sau ca viața ta particulară să se disipeze, ca să ajungi la concluzia că, pentru tine, scrisul este un modus vivendi. Deloc ușor. Cine își imaginează că acest tip de scriere confesiv – lirică este ușor, se înșeală.

Ne mai pregătești și alte scrieri? Pe când o carte nouă?

Da, am proiecte. Și sper să am și puterea și voința să le dau viață. Lucrez la un roman confesiv, dar vreau să continui și seria de eseuri jurnalistice, probabil online, care mi-au adus atâta bucurie. S-ar putea ca spre sfârșitul anului acesta să concretizez, măcar, unul. Depinde și de bunăvoința unor virtuali sponsori.

Neaparat să ne vorbești și despre minunatul premiul special primit pentru Măști în ploaie…

Și pentru că îmi propui să vorbesc despre PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI, pentru  originalitate, acordat de Uniunea Ziariștilor  Profesioniști din România cărții mele de eseuri jurnalistice, apărută în Decembrie 2015, intitulată „Măști în ploaie” pot spune că a fost un moment pecare mi-l doream: de recunoaștere valorică, de certificare a locului cuvenit în ierarhia breslei. Doar că el n-a venit foarte repede. Sunt ani de muncă, de căutare și de găsire a propriei voci. Pentru că meseria aceasta o faci în singurătate, asumându-ți și succesul, dar și eșecul. Aș fi putut intra  în competiție mai devreme, cu altă carte… Dar s-a întâmplat să mă decid să mă înscriu, în concurs, abia  acum.

Ai atins un prag important, ți-ai stabilit o nouă țintă pe care să o atingi?

Nu mi-am stabilit nici o țintă. Voi  scrie, în continuare, poate într-o altă  formulă, tot pentru cititori. Pentru cei ce reclamă, imperios, prezența mea în spațiul publicistic. Cărora le mulțumesc și le sunt recunoscătoare că au nevoie de vocea mea.

Dar ce face Maria în timpul liber?

E o bucurie să fiu cu băiatul meu Sergiu. Drumul la București (n.n. acolo unde Sergiu locuiește) a fost o revelație, din acest punct de vedere. Am bătut la pas Bucureștiul, să regăsim împreună locurile minunate din studenția mea, dar îndrăgite și de el. Îmi place să vizionez filme clasice, psihologice, filme de artă, să ascult muzică clasică, mai cu seamă concertele de chitară clasică, să vizionez spectacole de teatru, expoziții de artă.

Cu ce îți place să te delectezi?

Cu ce mă delectez? Îmi plac plimbările lungi, pe străduțele pitorești ale orașului, unde poți fi tu cu tine și cu bucuria sau neliniștea ta. Îmi place plimbarea, pe malul Crișului cu Lili, cățelușa mea Teckel, atât de devotată și de afectuoasă. La ore când suntem foarte puțini trecători, pornim în căutarea lebedelor de pe Criș. Și dacă avem norocul să se arate, bucuria este deplină.

Ce îți place să citești și care sunt florile care te încântă?

Îmi plac marii clasici ai literaturii universale și românești. Dintre contemporani, Ana Blandiana, Andrei Makine, Simone de Beauvoir, Evgheni Vodolazkin și mulți alții. Mă fascinează însă scriitori și filozofi care mă provoacă, mă neliniștesc: Emil Cioran, Mircea Eliade, Fernando Pessoa.

Mă încântă toate florile. În special, cele sălbatice. Florile câmpului, florile din pădure sau de pe malul apei. Ele sunt ofranda divinității, pentru noi, muritorii  de rând. Îmi plac și florile cultivate. Freziile, în primul rând. Dincolo de gingășia, coloritul și parfumul lor suav, ele au, pentru mine, o încărcătură emoțională cu totul specială. E adevărat că îmi place să umplu Facebook-ul cu trandafiri. O floare frumoasă, regina florilor, dar mai ales, pentru mesajul său de  iubire. Într-o lume decimată de ură, să  activăm, măcar, mesagerii iubirii.

Cum își petrece Maria timpul liber?

Timpul meu liber este acel timp în care mă regăsesc. Când ființa mea lăuntrică și cea fizică intră în armonie. Când  ești în echilibru, poți face tot ce-ți trece prin cap.

Care e una dintre cele mai frumoase destinații pe care le-ai vizitat? Unde ți-ar plăcea să mergi sau să te reîntorci?

N-am fost  în  prea multe locuri sau țări. Pur și simplu nu am putut merge. Dar fiecare destinație este una la care m-aș întoarce din rațiuni culturale sau sentimentale: și Veneția și Parisul și Barcelona și Grecia.

Dacă e să ne uităm în urmă, spre tinerețe, dar cu mult drag, ce i-ai adăuga în plus, care e lucrul pe care nu l-ai făcut și acum l-ai duce la împlinire fără ezitare?

Privind în urmă, evident că am regrete. Că nu am fost suficient de motivată în decizii, că m-am lăsat furată de prima impresie, de sentimente, de slăbiciuni omenești. Aș fi adăugat, desigur, înțelepciunea. Doar că vine cu timpul și nu ai cum s-o adaugi.

Un sfat tinerilor din ziua de astăzi, poate și din postura de mamă, cât și din cea de publicist?

Ceea ce-i spun și băiatului meu: să nu se lase dezarmat de conjunctură, să aibă verticalitate, să-și  urmeze visul, chiar dacă nu e ușor. Și-n orice  împrejurare, să rămână om.

Iar dacă e să alegi o culoare, din toate câte sunt pe lume, care o reprezintă cel mai bine pe Maria Vesa Aursulesei și de ce?!

Îmi plac multe culori. Dar culoarea care mă motivează și mă reprezintă, cel mai bine, este albul. Într-o lume atât  de maculată, albul este puritatea, ce mai poate naște speranța.

 

Ioana Mădălina Ștefănică