Dacă vrei „partenerul perfect”, fii tu însuți „partenerul perfect”!

sursa foto: womenshealthmag.com

Încă din copilărie, fiecare dintre noi ne gândim la „persoana perfectă” pentru noi. 

26 Martie 2015

15:15

E atât de frumos când părinții le citesc copiilor povești cu zâne, cu întâmplări fermecate, prinți și prințese care trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Și tot în acea perioadă, în mintea celor mici (a noastră, de fapt) se formează ideea de a întâlni „partenerul perfect”. Omul acela care să ne iubească necondiționat, în ciuda defectelor, experiențelor, nevoilor și așteptărilor.

Ceea ce nu ni se spune la finalul cărților e că acele lucruri sunt valabile doar în cărți, realitatea e mult diferită.

Mintea omului e capabilă de a scrie poveștile perfecte, însă nu și de a crea realități perfecte. Niciodată nu s-a născut vreun om fără cusur, un om care să nu aibă o zi mai puțin bună, stări neplăcute sau care să fie în totalitate acceptat de ceilalți, ori capabil să îi accepte în totalitate pe ceilalți.

Copiii cresc, devin adolescenți care „experimentează iubirea”, apoi adulți care „probează iubirea”. De fapt, oricât de mari am crește noi ca și ființe, în suflete rămânem la fel, căutarea „partenerului perfect” nu încetează, pentru unii fiind un adevărat țel.

Și cautăm, și căutăm, și căutăm, și nu-l găsim! Ne pierdem speranța, ca apoi să ne reîncredem iarăși, deznădăjduim, dar totuși ne rugăm să îl/o primim pe el/ea.

În toată această căutare, scăpăm din vedere un fapt important: ne pierdem din vedere pe noi. Uităm să avem grijă de noi și de celelalte dorințe și aspirații.

Din păcate, noi căutăm pe cineva ideal, uitând să ne asigurăm că noi suntem ideali. În loc să ne bucurăm, ne frustrăm, supărăm, ne creștem nevoile și așteptările.

Ideea acestui articol e simplă: până la a avea partenerul perfect, fii tu însuți partenerul perfect pentru tine, pentru oameni, pentru soare, pentru viață, pentru tot ceea ce te înconjoară. Cum să așteptăm atât de mult, când în noi sărăcim tot mai mult.

Facem un mic joc de imaginație: chiar în acest moment, întâlnești persoana ideală, e mai mult decât ai sperat. Te iubește, te îngrijește, te răsfață, îți iartă greșelile, îți vindecă rănile, pur și simplu se bucură de prezența ta. El/Ea e ploaia, iar tu ești deșertul care a așteptat atâta timp apa. Tu, plin de crăpături și suferințe, ești cel care absoarbe, precum un burete. Ești secătuit de puteri, ai nevoie de substanța altuia pentru a merge mai departe.

Am încheiat jocul și adresăm următoarea întrebare: chiar e plăcut să fii un deșert? Cum ar fi dacă tu ai fi ploaia pentru celălalt, iar el deșertul pentru tine, să știi că cu fiecare zi ce trece el tot preia, dar nu prea are nimic ce să dea la schimb. Da, e posibil să rodești la un moment dat, dar de câtă apă e nevoie pentru a sătura un deșert? Nu vom ști niciodată cu exactitate. Poate niciodată nu va fi destulă apă pentru tine.

Și ce e de făcut? Să ieși, să vezi că ești un deșert, să îți iei „cocoașa” în spate și să începi să folosești „lutul” acela. Transformă-l, modelează-l, împarte-l, dăruiește-l în forme frumoase lumii întregi. Celor care au nevoie, oferă-le drept simbol o inimă de lut, să o pună pe noptieră. Așa nu vor uita nici de tine, nici să viseze. Altora modelează-le un soare care să îi lumineze, un pat în care să se odihnească, un baston de care să se sprijine.

Modelează-ți sufletul astfel încât el să renască din propria-i uscăciune și să rodească flori de dragoste, bucurie, compasiune, de bine.

Atunci când sufletul tău va fi asemeni „partenerului perfect”, atunci vei constata că l-ai găsit în tine, iar străinul care vine să te iubească, e un dar, o binecuvântare binemeritată!

Ioana Mădălina Ștefănică