Acceptarea. Provocarea adusa propriului sine

În ziua de astăzi nu mai suntem limitați din perspectiva cunoașterii ci din cea a acceptării.

11 Februarie 2013

20:30

Una din cele mai mari lupte care se duce în interiorul fiecăruia este cea cu clipa de acum. Cu fiecare provocare a vieţii. Provocare poate este mult spus, vorbim de lucruri mărunte ca aşteptarea la semafor, traficul anevoios dintr-o zi ploioasă. Sau un fapt banal care se întâmplă exact când ne e lumea mai dragă. Atunci reacţiile noastre sunt dure, pline de frustrare, pline de tensiune. Dar dacă cineva v-ar garanta că tot ce vi se întâmplă în viaţă e exact cel mai bun lucru care vi se putea întâmpla în acel moment? Aţi accepta zâmbind, mulţumind?

Să facem un joc de imaginaţie: să zicem că ai făcut o pană. Începi să te enervezi, înjuri, nu-ți găsești sculele, nimeni nu-ți sare în ajutor. Ziua îți e proastă și așa îți spui ție însuți/însăți că va rămâne.

Făcând uz de același joc de imaginație haide să privim lucrurile și din altă perspectivă: ai făcut o pană. Ok. Dar dacă tocmai acea pană e pana salvatoare care prin faptul că te-a ținut 10, 20 de minute în drum te-a salvat de la accidentul care tocmai ce a avut loc câțiva metri mai departe.

Dacă ar fi să alegi între a face o pană și a avea un accident din care să ieși cu daune materiale, să nu vorbim de cele umane, ce ai alege? Pana, nu?!

Şi atunci, alegând pana, fiind conştient că datorită ei nu ai avut un accident, ai accepta mai uşor situaţia, mulţumind şi zâmbind ? Probabil că da.

Întrebarea care apare instant e următoarea: ce ne opreşte să ne schimbăm puţin modul de a vedea realitatea şi ceea ce ni se întâmplă, acceptând?  Iar cea mai mare acceptare, e acceptarea de sine înşuşi.  Acceptarea înlătură frustrarea, nervii, durerea, chinul. Aduce zâmbetul, iubirea, liniştea. Şi când toate acestea se regăsesc în noi, vom observa cu plăcere cum ele apar şi în cei din jurul nostru. Iar lumea devine din ce în ce mai frumoasă. Idilică chiar.

Eduard Pop