Interviul saptamanii: Cezara Mihes, invingatoarea Oradiei in crosul vietii!

Interviul acestei săptămâni e în totalitate special. Întocmai ca și omul pe care-l înfățișează. Un adevărat învingător.

 

19 Mai 2013

12:00

Evenimente Oradea a întâlnit în această săptămână un om extraordinar. Vroiam să vă prezentăm o persoană deosebită, care să fie un model pentru fiecare dintre noi și care indirect să ne dea și o lecție de viață.

Și așa am întâlnit-o pe Cezara Miheș. Un copil de doar 19 ani, dar care are o experiență de viață mai mare decât mulți dintre noi. La doar 13 ani a fost diagnosticată cu anemie aplastică, un fel de cancer, cu care a luptat mult timp dar pe care a reușit să-l învingă.

Cezara e unul din acei oameni care cu siguranță și pe tine cititorule te va învăța cât de prețioasă e viață, și cât de norocoși suntem. De la ea am învățat că de azi trebuie să mulțumesc mai mult pentru ceea ce sunt și să împart și cu ceilalți ceea ce am. Ce vă pot spune, înainte de a vă invita să citiți interviul, este faptul că Cezara, e noua mea eroină! Veți înțelege de ce.

Astăzi ești la un interviu neobișnuit în care trebuie să vorbești unui public foarte numeros despre tine. Așadar, cu cine stăm de vorbă?

Cu Miheş Cezara, am 19 ani şi sunt elevă în clasa a XII-a la Colegiul Mihai Eminescu.

Ți se pare ușor sau greu să le scrii oamenilor, necunoscuților, cine ești?

Nu îmi este foarte greu să vorbesc despre mine, despre cine sunt şi cum am fost altădată.

În urmă cu câțiva ani ai fost diagnosticată cu o boală extrem de rară și greu (aproape) imposibil de vindecat

Într-adevăr, a trecut deja ceva timp de când am fost diagnosticată cu anemie aplastică dar îmi aduc şi acum aminte  foarte bine acele momente.

Concret, ce este anemia aplastică?

Anemia aplastică este o boală caracterizată prin scăderea numărului tuturor liniilor celulare (eritrocite, trombocite, granulocite, hematii).

Cum se manifestă?

Anemia aplastică se manifestă prin oboseală, sângerări abundente precum şi apariţia unor echimoze (vânătăi, purpură).

Care au fost primele simptome pe care le-ai avut?

Atunci când mi-am dat seama că ceva nu este în regulă cu mine. Eram tot timpul obosită, palidă, îmi apăruseră pe picioare acele echimoze (făra a mă lovi) şi cea mai dubioasă întâmplare a fost sângerarea puternică pe care am avut-o în momentul în care m-am zgâriat cu un pieptene.

Care a fost reacția ta imediată când ai observat că ceva nu e în regulă cu tine?

Deşi aveam doar 13 ani când a început totul simţeam că ceva nu este în regulă cu mine, cu organismul meu, nu  mai eram eu acel copil activ de altădată, îmi aduc aminte că le-am cerut părinţilor mei să mă ducă la un medic deşi nu aveam cea mai mare plăcere de a vizita unul. Exista o teamă interioară faţă de ei mai ales că nu prea avusesem probleme serioase înainte.

Care a fost modul în care boala te-a determinat să îți limitezi activitățile?

Odată cu aflarea diagnosticului am avut unele restricţii, în sensul că nu aveam voie să depun efort, să merg  prea mult (ca să nu cad şi să nu fac hemoragii interne) din cauza valorilor foarte scăzute.

Din câte am înțeles, ți-ai făcut o serie de analize, iar medicii de la Oradea au fost primii care ți-au pus diagnosticul de anemie aplastică. Cum ai reacționat atunci când ai luat pentru prima dată contact cu boala? 

La început a fost foarte greu. Nnu îmi dădeam seama ce se întâmplă. Eram un pic confuză. Speram să mă trateze repede şi să plec acasă. Nu m-am speriat foarte tare la auzirea diagnosticului pentru că nu ştiam prea multe despre el, iar  medicii nu au fost 100% convinşi că e anemie aplastică. Se gândeau probabil şi la altceva.

După Oradea te-ai îndreptat spre Timișoara. De ce?

La Oradea nu am stat mai mult de două zile după care m-au trimis la Timişoara pentru mai multe investigaţii, unde am rămas o lungă perioadă de timp.

Ce s-a întâmplat, din punct de vedere medical, în orașul de pe Bega?

După ce am ajuns în Timişoara, medicii au început să-mi facă fel şi fel de analize, investigaţii la care se mai adăugau şi transfuziile de sânge şi masă trombocitară. După o perioadă în care au stabilit cu exactitate că sufăr de anemie aplastică, formă foarte severă, am început tratamentul cu Ciclosporină (imunosupresor) şi mi s-au administrat două tratamente specifice anemiee aplastice: limfoglobulină şi timoglobulină. Deşi aceste tratamente trebuiau să-şi  facă efectul mai repede, în cazul meu efectele s-au văzut după mult timp, și doar parţial.

Ai urmat tratamente. Ce anume și cât de greu a fost pentru un copil de doar 14 ani să fie supus atâtor intervenții?

Cred că cel mai greu mi-a fost să mă obişnuiesc cu viaţa din spital; lungile perioade de durere cauzate de împunsăturile zilnice.

Zilnic primeai sânge și din câte mi-ai spus la un moment dat era necesar să iei 50 de pastile într-o zi? De ce era necesară transfuzia de sânge și numărul mare de pastile? 

Primeam sânge atât de des pentru că nu mi se coagula şi îl pierdeam prin sângerări din cauza deficitului de trombocite. Numărul mare de pastile era necesar pentru a mă stabiliza sau pentru a mă vindeca de o anumită problemă apărută în urma altor probleme.

Cât de deschisă ai fost transplantului de celule stem. Era un semn de speranță sau dimpotrivă?

Neştiind în momentul acela cum îşi vor face efectul acele tratamente am fost deschisă pentru a face transplantul, ştiind că este încă o şansă la viaţă, şi poate chiar ultima.

Unde urma să se facă intervenția?

Intervenţia urma să se facă în străinătate deoarece nu eram compatibilă cu sora mea iar la noi nu exista bază de date.

Iar donatorul?

Despre donator nu se ştia nimic. Putea fi oricine, de oriunde doar să fie compatibil cu mine.

Părinții tăi, din cele ce îmi povesteai, nu erau de acord ca tu să fii supusă unei asemenea proceduri medicale cu atât mai mult cu cât urma să fie prima din centrul medical timișorean

Parinţii mei erau dispuşi să facă orice că  să mă fac bine, fapt pentru care ei au început procedurile de transfer într-o clinică de specialitate înainte de a primi această ofertă. Ei au ales oferata care a venit prima.

Când a apărut Italia ca și opțiune, sau poate ca și miracol? 

Cred că a apărut ca şi un miracol în momentul în care mi s-a spus că necesit transplant, iar în România nu se putea face nimic.

În cât timp ai plecat? Îmi spuneai că în ziua în care trebuia să te reîntorci la Timișoara, ai zburat spre Italia

După aprobarea dosarului am plecat destul de repede. În ziua în care aveam programare la control în Timişoara am luat avionul spre Italia.

După ce ai ajuns, din punct de vedere medical, ce ți s-a întâmplat în acolo?

După  ce am ajuns acolo mi s-au facut o serie de analize iar medicii italieni au încercat să îmi rezolve şi alte probleme medicale cauzate și de excesul de medicamente .

Ai fost supusă din nou acelorași intervenții dureroase și continuării tratamentului cu 50 de pastile?

Nu. Când am ajuns acolo mi-au întrerupt absolut toată medicamentaţia pentru a vedea cum se comportă organismul, după care am continuat doar cu Ciclosporina.

Mi-ai spus că în Timișoara puncția medulară o efectuau tuturor bolnavilor pe viu, iar în Italia totul a fost diferit. Care au fost diferențele între cele două tehnici de efectuare a intervenției?

Din punct de vedere medical nu ştiu care procedură e mai bună dar un lucru e cert pentru pacient: diferenţa era de la cer la pământ, nu sunt nevoiţi să suporte acea durere, în Italia fiind anesteziaţi complet.

Dacă tot suntem la capitolul medici și tehnică medicală. Sunt diferențe între medicii români și cei italieni? 

Nu pot să spun că există o diferenţă foarte mare între medicii de acolo şi cei de aici. Eu consider că fiecare ţară are avantajele şi dezavantajele ei. De exemplu medicii români sunt foarte inventivi, ştiu să se adapteze sistemului deficitar şi să reuşească să facă performanţă într-o ţară care nu oferă mare lucru. În Italia medicii pun mult accent pe comunicarea cu pacientul, psihologul are un rol crucial în boala oricărui pacient.Totodată ei te fac să uiți de diagnostic prin diferite modalităţi pe care aici, din nefericire, sistemul nu le permite. Mă refer la numeroase excursii oferite, cazare şi multe alte facilităţi posibilie prin activitatea de voluntariat a oamenilor de acolo.

S-a simțit faptul că ești româncă?

Dacă te referi la discriminare eu nu am simţit-o deloc. Toată lumea e tratată cu cea mai mare căldură.

Te-au marginalizat într-un anume fel?

Nu m-am simţit personal marginalizată tocmai prin faptul că eram într-o instituţie medicală unde în planul de tratament este pusă pe primul loc comunicarea cu pacientul.

Toată medicamentația pe care ai nevoită să o iei nu ți-a afectat și celelalte organe?

Orice medicament are efecte secundare fapt pentru care ficatul şi stomacul sunt în primul rând afectate. Cred că am avut mare noroc medicii au intervenit la timp pentru a-mi ajuta organele să funcţioneze normal.

Aveai mult fier în organism. De ce?

Aveam foarte mult pentru că fierul nu se elimina din organism, iar prin faptul că eu primeam doze mari de transfuzii de sânge acesta s-a stocat!

Au fost zile în care aveai o stare de rău. Ce implică acest rău? 

Răul era determinat de faptul că stăteam prea mult timp în spital, eram plictisită de el iar apoi nu mă simţeam bine tocmai din cauza stării medicale.

 

Cât de importantă e atitudinea pozitivă?

Este cea mai importantă. Dacă nu ai o atitudine pozitivă nu poţi să învingi boala… te învinge ea pe tine… şi nu e drept. Trebuie să crezi că va fi bine şi să speri acest lucru.

Dar căderi. Nu a avut niciodată Cezara căderi? 

Toată lumea are căderi. Eu am avut, dar am încercat să mă ridic, ştiam că îmi fac mai mult rău dacă plâng sau sunt supărată, şi doar imi agravez mie sănătatea.

Haide să vorbim puțin și despre prietenie. Ți-ai petrecut câțiva ani în Timișoara, alți câțiva ani în Italia. Bănuiesc că s-au legat și prietenii? 

DA! Am cunoscut persoane minunate, care mi-au devenit buni prieteni. Oameni frumoşi, optimişti cu aceleaşi încercări ca şi mine.

Din ce țări ai/ai avut prieteni?

Dacă stau să mă gândesc,au fost câteva: Libia, Italia, Maroc, Albania, România

Cum e să ai mulți prieteni, dar unul să fie mai predispus morții decât celălalt?

Să ştii că e foarte greu, dar şi mai greu e să te obişnuieşti cu ideea că „şi el a plecat”, „nici ea nu mai e …” deşi păreau că sunt bine, nu arătau deloc suferinţa, erau fericiţi şi zâmbăreţi, de multe ori mai optimişti decât alţii.

E mai puternică legătura între oamenii bolnavi decât între cei sănătoși?

Cred că există o legătură mai puternică între oamenii bolnavi. Îl poţi înţelege mai bine ce simte, prin ce trece.

Unii dintre oamenii pe care i-ai cunoscut de-a lungul perindărilor prin spitale trăiesc, iar o parte au plecat. Cum e azi să te vezi sănătoasă, iar mulți dintre cei care îți erau odată camarazi de suferință să se stingă. Unul câte unul. 

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoasă şi mi-e foarte greu să cred că ei nu mai sunt, dar pentru mine vor rămâne întodeauna în inima mea. Cred că există un scop pentru care au plecat…

De unde puterea de a trece peste toate?

Această putere mi-a fost transmisă de părinţi, de sora mea rude, şi persoane, care deşi nu erau fizic lângă mine ştiu că erau cu sufletul. Ei  m-au încurajat să merg mai departe, să fiu puternică şi luptătoare.

Perioada aceasta de boală te-a răpus dar în același timp te-a și ajutat. Acum sănătoasă fiind, uitându-te în urmă, ce-ar fi de învățat de la oamenii bolnavi?

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l învăţăm este să apreciem mult mai mult viaţa, să ne bucurăm de ea şi să profităm de existenţa noastra pe acest pământ.

Există  acum în tine o putere de acceptare mai mare decât înainte?

Cred că da, sunt mai optimistă.

A fost și o parte frumoasă în încercările aduse de boală?

După această experienţă mi-am dat seama ce frumos e să poţi trăi, iar dacă nu aveam această boală nu aveam cum să cunosc acei minunaţi oameni şi nici să vizitez locuri atât de frumoase.

Cine e azi Cezara, comparativ cu cine a fost? Cum s-ar descrie ea acum?!

Azi Cezara e o învingătoare!

Ai pierdut și un an de școală. A fost grea revenirea la normalitatea unei societăți de care te îndepărtaseși o lungă perioadă de timp?

Un 1 de şcoală şi alţi 2 din viaţă. Mi-a fost şi pot spune că îmi este greu. A fost o perioadă foarte importantă din viaţa oricărui copil pe care eu am pierdut-o. Atunci când am revenit eram într-o altă lume, dar încet, încet mi-am reintrat în ritm.

Ce îți place să faci atunci când timpul îți permite?

În timpul liber îmi place să citesc, să mă plimb, să fiu înconjurată de cât mai mulţi oameni, să zâmbesc

Cum vezi și ce îți aduce astăzi bucurie?

Sunt bucuroasă că exist şi că cei dragi se pot bucura de mine, că pot să merg la şcoală şi pot să fac diverse activităţi pentru că sunt sănătoasă. 🙂

Mâncarea preferată? Artistul preferat?

Mânânc orice, nu am pretenţii la mâncare… Sunt mulţi artişti buni, nu pot spune că am unul preferat.

Dacă ar fi să dai un sfat celor ce te citesc, indiferent de vârstă, care ar fi acela?

Bucuraţi-vă de tot ce aveţi şi preţuiţi viaţa!

Care sunt culorile viitorului tău, Cezara?

Culoarea viitorului meu este roşu, multă bucurie şi dragoste.

 

Ioana Mădălina Ștefănică