Holocaustul, tragedia care a marcat generații. Povestea Emiliei Teszler

tikvah oradeaIstoria nescrisă se vrea scoasă la lumină. 

 

28 Mai 2016

12:00

Nimănui nu îi este străin termenul de Holocaust. Încărcătura emoțională a evenimentului și cifrele care i se asociază ne atrag atenția asupra uciderii în masă a evreilor.

Au fost oameni privați de drepturile lor, care au suferit din cauza acestui eveniment și au fost alții a căror viață a fost marcată într-o oarecare măsură de urmările tragediei.

Emilia Teszler este o evreică care, în memoria mamei sale, a fondat Asociația Tikvah cu scopul de a milita pentru drepturile omului, de a informa tinerii cu privire la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 70 de ani pentru a conștientiza nevoia de fi alerți si vigilenți când semenii noștri nu sunt tratați ca fiind egali în drepturi.

Mama domniei sale a fost deportată, în 1944, din Șimleul Silvaniei la Auschwitz. A avut norocul să supraviețuiască, fiind eliberată de trupele britanice, și să revină acasă.

Câțiva ani mai târziu avea să își întemeieze o familie, familie în care a crescut și doamna Emilia:

Copilaria a fost superbă, am stat la Salonta până la 12 ani. Trăiam în curtea tribunalului. De la ora 4 încolo totul era al meu, toată curtea, inclusiv terasa tribunalului unde pretindeam că eu sunt judecătorul care împarte dreptate.”

În 1968 a ajuns cu familia în Oradea. A aflat destul de târziu că mama ei fusese o victimă a Holocaustului. Avea un tatuaj dobândit în lagărele de la Auschwitz.

Mă irita și mi se părea nelalocul lui că mama mea are tatuaj, nu îmi plăcea. Eram clasa a II-a și învățătoarea m-a luat deoparte și m-a întrebat în șoaptă dacă mama fusese la Auschwitz. Mă gândeam că probabil m-a întrebat ceva ce este foarte rușinos, întrucât m-a întrebat în șoaptă. Și atunci m-am gândit că e ceva legat de tatuajul ălă. Am întrebat-o pe mama, mi-a spus câte ceva, dar nu suficient de multe încât să înțeleg. Fapt pentru care am început să citesc foarte mult. Vroiam niște răspunsuri la niște întrebări pe care îmi era greu să i le adresez. Au trecut mulți ani până am început să o întreb de membri familiei care au fost în lagăre, despre cum era în lagăre. Era clar că nu era ușor să vorbească și nici eu nu eram în stare să o întreb pentru că îmi era groază că s-a întamplat așa ceva și că și mama mea a trecut prin asta.

În tinerețe a decis să plece în Israel, departe de un regim comunist care îngrădea libertatea de expresie, de libera circulație, în care trebuia să aplauzi ceva cu care nu erai de acord, să spui că ți-e bine când de fapt nu îți era.

S-a întâmplat și un episod care a marcat-o, înțelegând că prejudecățile nu au dispărut.

Aveam o colegă de birou care stătea lângă mine și apăruse în ziarul Scânteia o știre care zicea că dispăruse o fetiță de trei ani din Gara de Nord. Doamna aceasta care nu știa că sunt evreică s-a întors spre mine confidențial, spunându-mi că ea știe ce s-a întâmplat și mi-a spus că jidanii au luat-o pentru că venea paștele evreiesc. Dacă nu ar fi tragic și nu ar fi fost omorâți evrei din cauza asta, de-a lungul istoriei, aproape că ar fi fost comic să constați că cineva, membru de partid, în a doua jumătate a secolului XX, poate să creadă așa ceva. Când am auzit, m-am  ridicat și am ieșit.

Ceea ce a impresionat-o cel mai mult, din ceea ce s-a întamplat în perioada Holocaustului, a fost indiferența majorității oamenilor.

Pentru mine a fost șocant faptul că niște oameni sunt discriminați, izolați, stigmatizați, gazați, arși, exterminați, iar mult prea mulți alți oameni sunt indiferenți, sau poate regretă ce se întămplă dar asistă pasiv. Noi suntem generația a doua, copiii celor care au supraviețuit. Este clar că ne-a afectat. Mama nu a fost vizibil un om deranjat, dar este clar că, dacă nu în ADN-ul molecular, în adâncul sufletului ceva s-a modificat și a fost transmis mai departe. Ajungi să ai niște angoase, ești în gardă pentru că s-a putut întâmpla așa ceva. Mă uit în jur și mă gandesc, câteodată, oare vecinul ăsta m-ar ajuta dacă sunt într-o problemă, sau domnul ăsta nu ar trece pe cealaltă parte a trotuarului. E o criză de încredere în umanitate, în societatea asta. În același timp, eu totuși cred că toți oamenii au ceva esențialmente bun în ei, un filon de empatie și bunătate. Acest filon trebuie îngrijit cu educație, cu informații corecte.

 

Beatrice Bungo